"Hotelul din gunoaie”, revelaţia FITUR 2011

Cel mai "vândut” hotel din aceste zile, revelaţia FITUR 2011 (Târgul Internaţional de Turism al Spaniei), ridicat chiar în mijlocul Madridului, este construit integral din deşeuri. Nu mai puţin de douăsprezece tone de gunoaie reciclate i-au fost necesate sculptorului german H.A. Schult pentru a construi în mijlocul capitalei spaniole, în piaţa Callao, un hotel bizar, care atrage atenţia asupra problemelor create de "junk turism”. Imobilul – prin camerele căruia vizitatorii FITUR 2011 s-au plimbat, s-au aşezat în pat sau au luat micul dejun, este de fapt un semnal de alarmă că oceanele planetei s-au transformat într-o mare groapă de gunoi.
Proiectul lui Schult s-a intitulat "Save the Beach”, iar cele 12 tone de gunoaie au fost adunate de pe plajele Europei şI nu numai. Zidurile hotelului sunt înălţate din sticle, deşeuri plastice, cărţi, anvelope de cauciuc. "Filosofia acestui hotel este să arate omenirii care sunt daunele pe care le provoacă mărilor, oceanelor şi zonelor costiere. Arată unde putem ajunge dacă nu avem grijă de planetă. Trăim într-o epocă a gunoiul şi există riscul să devenim noi înşine gunoaie. Oare aceasta este lumea pe care ne-o dorim?”, se întreabă şi întreabă artistul german.
"Sejururile” petrecute în ineditul hotelul s-au vândut foarte bine, atât la târg cât şI în reţelele de socializare, iar în acest weekend primii zece turişti deja au fost cazaţi acolo.
Duminică s-a încheiat la Madrid cea de a 31-a ediţie a FITUR (care a început miercuri, 19 ianuarie). Un bilanţ al evenimentului – dat publicităţii de către organizatori – arată că au fost 10966 firme expozante, au participat 124644 de profesionişti din domeniul industriei vacanţelor şi jurnalişti de turism, reprezentând 166 de ţări şi regiuni, iar în cele cinci zile ale FITUR au avut loc 7532 de întâlniri de afaceri şi s-au vândut peste două milioane de sejururi, excursii, croaziere şi alte servicii turistice. Şi cum acesta este cel dintâi târg interanţional de turism desfăşurat pe continent, bilanţul lui poate să ne dea ceva speranţe în ce priveşte relansarea acestei industrii.

În Jurnalul Naţional, ediţia on line, 24 ianuarie 2011

La Chamonix, cu „Doamna Albă”

La Chamonix, nu te duci să stai de vorbă „la pertu” cu Mont Blanc, vârful cel mai înalt din Europa, mai ales că localnicii îi spun „La Dame Blanche”, „Doamna Albă”. Chamonix e un spa­ţiu în care şi lorzii pă trund cu respect, pentru că e locul de unde începe o altă democraţie, cea a muntelui, inaugurată în 1876 de doi francezi: Jacques Balmat şi Michel Paccard.
Nimic mai neinspirat decât să ieşi din hotel, la Chamonix, cu schiurile în picioare şi aere de miliardar. În următoarele două ore, un accident banal, pe pârtie, te poate transforma în cel mai nefericit cerşetor al mi zericordiei franceze. Un spital, o targă, o mască de oxigen îţi redau, fatal, conştiinţa condiţiei umane. Aşadar, la Chamonix, începeţi-vă ziua cu graţie şi modestie. Aici, în afara vilelor de două milioane de euro, totul se împarte egal. Chiar şi norocul.
Nu putem nega. Chamonix intimidează totuşi cu vârfurile apăsătoare de unde se poate porni oricând un tsunami alb sau cu poveştile despre ghizi şi alpinişti morţi în încercarea de cucerire a „acoperişului Europei” (pe care am avut şi noi norocul să urcăm). E un oraş cu 10.000 de locuitori – vara şi 100.000 – iarna. Un burg montan cu şcoală de ghizi şi pluton de jandarmi. Uşor plicticos, am spune, pentru schiorii grăbiţi, însă mereu primitor şi proaspăt pentru cei care caută un munte şi nu o uzină de schiuri; pentru cei care vor să privească, noaptea, luna aşezată pe crestele din jur, cu un pahar cu rachiu de ienupăr în mână şi-o tartiflettă în gând. Dintre toate staţiunile de schi din Alpii Francezi, eu aş alege oricând, cu ochii închişi, Chamonixul, locul în care trăiesc Monique, primul meu instructor de schi din Alpi, şi domnul Groza, recepţionerul fără cusur de la Hotelul Les Aiglons. Ambii, români cu inimi aşa de calde, că ar topi până şi gheţarii...
La Chamonix, nimic nu e obligatoriu, dar totul devine obligatoriu. În primul rând, ski-pass-ul ieftin, cu care poţi schia, cu aceiaşi bani, nu doar sub Mont Blanc, dar şi în apropiere, la Mégève, ori în Italia, la Courmayeur, ori de partea cealaltă a Tunelului... „Li bertate, egalitate, fraternitate.” Recent, oamenii politici au vrut să reglementeze Mont Blancul. Să pună permise speciale pentru urcare. Dar Chamonix a spus: „Nu! Muntele trebuie să rămână un spaţiu liber”. De aceea, probabil, acolo, sacrul e ceva coti dian, iar semizeii trăiesc în simplitate printre turişti. Ei sunt fie ghizi care au urcat pe Everest, fie monitori de schi care au câştigat Cupa Franţei...
Acolo, sus, depăşind vanităţi şi bariere sociale, ei au înţeles ceva care nouă ne scapă: simplitatea, modestia, curajul. La Chamonix, aproape tot ce se vede e istorie şi monument care trebuie văzut, încercat. De exemplu, celebra telecabină Aiguille du Midi, care suie până la 3.841 m, unde poţi bea o cafea salutându-te de la distanţă cu... Mont Blanc; ori o sesiune de cumpărături la Refuge Payot din centrul oraşului, ori la Alpage des Aiguille, cu al lui „must” de cârnaţi şi brânză de Beaufort; sau o cutie de ciocolată pe care (ţi-)o dăruieşti, la magazinul Madame Ancey... Nu pot fi scoase din program plimbările printre chalets-urile vechi, cum ar fi celebra „Butterfly” cu decor de operă, construită de un anticar meloman; sau, cabana numită Stavisky, unde s-a sinucis, în anii 1930, celebrul escroc căutat de poliţie...
Altfel spus, pe scurt: în fiecare an, la Chamonix, poţi fi unul dintre cei două milioane şi jumătate de vi zitatori. Iarna, pe turişti îi aşteaptă 350 de monitori de schi, 170 km de piste, 115 restaurante, un cazinou. Merită!

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 16 ianuarie 2011

Turcia – un alt paradis al schiorilor

Un proverb turc spune că ursul nu doarme când i-e foame şi nici schiorul când vede prima zăpadă. Am simţit, anul acesta, nevoia unei schimbări de decor, cu unul diferit de cel al Alpilor francezi şi elveţieni unde tălpicile m-au purtat, în anii trecuţi, de jos în sus şi de sus în jos pe munte. Şi-ntr-un târziu, am găsit: Turcia!
Autor: TUDOR CIRES 9 ianuarie 2011
Ce-ar fi...Turcia schiabilă? Iată o utopie pe care-am învins-o citind, la început, tot ce s-a scris despre sezonul de iarnă în această ţară unde mi se părea că nu ninge niciodată. Am fost surprins să aflu, din lecturi, că mai mult de şase staţiuni, mari cât Poiana Braşov, pot asigura piste de nivel olimpic şi confort de cinci stele cu all inclusive. Că una din ele, Palandoken, va găzdui, anul acesta, Jocurile Universitare de Iarnă, a doua mare competitiţe după Olimpiada Albă. Deşi „mama natură” a dotat cu generozitate Turcia cu munţi înalţi, domeniul schiabil a fost relativ puţin exploatat, sportul cu schiurile fiind rezervat, multă vreme, ca şi în România, unei elite. Ceva se schimbă, însă, în ultimii ani. Statisticile arată că numărul schiorilor a început să crească cu o rată de 30% pe an. Peste şase sute de mii de zile de schi au fost vândute, anul trecut, dintre care, mai mult de jumătate, în staţiunile Uludag si Kartalkaya (cifră încă minoră, comparativ cu cele trei milioane de francezi care îşi petrec, anual, vacanţele şi week-end-urile în staţiuni de schi din Alpi).
Staţiunea Uludag se află la doar 35 de km de prima capitală otomană, azi oraşul Bursa, în vest; ea este cea mai mare şi mai veche staţiune de schi din Turcia. Situată în parcul naţional cu acelaşi nume, Uludagul deschide sezonul de schi în decembrie şi îl încheie în martie, fiind o destinaţie ideală pentru începătorii în acest sport şi pentru familiile cu copii. Pistele care însumează 20 de kilometri au, fiecare, între 1.700 m şi 2.500 m lungime. Teleferic, elicoptere care te urcă pe vârful muntelui şi snowmobile ieftine fac parte din recuzita acestui domeniu schiabil de invidiat pentru europenii din Vest şi la care se poate ajunge, în câteva ore, cu maşina, de la Istanbul.
A doua mare staţiune de iarnă a Turciei este Kartalkaya sau, în traducere, „stânca vulturului”; ea este situată în Nord, nu departe de malul Mării Negre. Aici, munţii creează un domeniu schiabil la circa 2.000 de metri deasupra nivelului mării, cu zăpezi care ating, în sezonul de vârf, trei metri grosime. Kartalkaya se află nu departe de oraşul Bolu prin care se face legătura, pe autostradă, în câteva ore, cu Ankara şi cu Istanbul. Nouă telecabine, două telescaune şi şase teleschiuri transportă amatorii sporturilor de iarnă pe cei 20 de kilometri de piste schiabile.
Staţiunea Palandoken, în nord-estul Turciei, nu departe de oraşul Erzurum, ridică pistele la 3200 de metri altitudine. Ea a fost creată în 1974 pentru militari, dar a fost, ulterior, deschisă civililor. Aici se găsesc trasee destinate schiorilor experimentaţi; ele sunt cele mai lungi (12 km) şi cele mai înclinate din lume, existând inclusiv două piste certificate pentru slalom uriaş. Amănunt important: mijloacele de transport pe cablu nu se plătesc!
În general, raportat la staţiunile de schi din Europa, costurile echipamentului de schi, în Turcia, sunt inferioare, însumând circa 20 de dolari pe zi. Cazarea este asigurată în hoteluri de 4 şi 5 stele, iar legătura cu Ankara şi cu Istanbulul se face printr-un charter zilnic.
În Capadocia, foarte aproape de oraşul Kayseri (vechea Cesareea) se află domeniul schiabil Erciyes, care poartă numele muntelui vulcanic de o rară frumuseţe pe care e aşezat. Aici, se poate schia până la 3.000 de metri din noiembrie, până la jumătatea lui aprilie, când şi eu am făcut cunoştinţă cu iarna turcă întârziată. Imaginaţi-vă: la Erciyes, zăpada urca la doi metri, iar jos, în Kaiyseri, triumfa primăvara!
Aceleaşi contraste care dau fiori pot fi trăite în sudul Turciei, în regiunea Antalyei, unde există câteva domenii schiabile cu zăpadă mai puţină şi concentrată în lunile de vârf ale iernii. Acolo, dimineaţa se poate schia, iar după-amiaza se poate face plajă pe malul mării. De altfel turcii se gândesc să aducă şi la munte paradisul din staţiunile de pe litoral; deja, o serie de proiecte anunţă mari schimbări la acest capitol. Prima încercare o constituie telefericul care va lega, în sud, muntele cu marea, în ceea ce se anunţă a fi cea mai captivantă provocare a viitoarelor noastre vacanţe.

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 9 ianuarie 2011