Un lord englez, călător prin România

Toamna asta, un lord englez și-a luat nevasta și curajul din dotare și a pornit la drum… pe urmele lui Dracula. A bântuit România și a descoperit “trei lumi distincte” despre care s-a și grăbit să scrie. Sir John Ure, fost ambasador britanic în Cuba, Brazilia și Suedia, membru în consiliul Societății Geografice Regale și autor de cărți de istorie și de călătorie, obișnuiește să spună despre sine: “Îmi place să călătoresc incomod în locuri îndepărtate, după care să mă așez confortabil și să scriu”. Două dintre succesele lui editoriale, cărți în care îmbină faptul istoric cu realitatea întâlnită de călătorul contemporan sunt: “Cazacii” și “Pe urmele lui Tamerlan”. Cea mai nouă lucrare a lui se numește “România – pe urmele contelui Dracula”, iar experiența lui de călător în țara noastră, înainte de a deveni pagină de carte, e relatată într-o ediție a publicației britanice “The Telegraph”, unde lordul este un vechi colaborator. Citește mai mult pe Vacantierul.ro.

Vacanţierul

Vacanţierul... e locul unde poţi să descoperi idei minunate pentru concediile tale, locuri la care să visezi anul întreg şi spre care să te îndrepţi imediat ce ai intrat în vacanţă. Îţi spunem poveşti frumoase, în care să crezi şi care să te inspire, îţi sugerăm destinaţii, îţi dăm sfaturile potrivite şi te îndrumăm la nevoie, ca să poţi imagina cea mai frumoasă vacanţă pentru tine şi ai tăi. Nu e un site de agenţie, ci pagina unui grup de entuziaşti care-şi mărturisesc bucuriile vacanţelor şi-ţi pun la îndemână experienţa lor de vilegiaturişti. De vacanţieri, care-va-să-zică.

Basmati – dragoste la prima degustare

Surprinzătoare şi, în unele aspecte ale ei, contrariantă, India mi-a oferit şansa unei iubiri la prima... degustare. Orezul basmati – cereală unică, a cărei savoare nu poate fi „povestită”, pentru că nu sunt cuvintele îndeajuns de parfumate pentru ea...
A fost neaşteptată invitaţia de a participa la prima conferinţă internaţională dedicată exclusiv acestui tip de orez – „Basmati For The World 2011” ? într-un New Delhi fierbinte al sfârşitului de toamnă indiană (care m-a făcut să exilez, câteva zile, paltonul şi cizmele, în camera de hotel). O călătorie lungă cât trei sferturi de zi m-a adus, în zorii înveliţi în smog, în trepidantul oraş „milionar” al Indiei. Şi după numai două ore de somn, la micul dejun, aveam să gust pentru prima oară basmati. „Ah!”, am exclamat. „Ce condimente aţi folosit, de unde atâta savoare?”, l-am întrebat pe micul ajutor de bucătar care tocmai îmi pregătea o „dosa” (un fel de... să-i spun turtă, să-i spun clătită?... foarte subţire, crocantă şi fină, pe care mi-a întins-o s-o gust, alături de trei feluri de chutney – sos tradiţional, picant – cu mentă, cu nucă de cocos, cu mango).
„Nu i-am pus nimic. E pur şi simplu orez fiert”, mi-a răspuns, lăsându-mă să cred ce-oi vrea, până la urmă... În timpul conferinţei, apoi în lungile discuţii cu reprezentanţii APEDA şi AIREA (autoritatea guvernamentală de resort şi asociaţia profesională care au organizat conferinţa), dar şi cu bucătarii indieni sau străini ori cu oamenii simpli, ce mi-au devenit între timp prieteni, aveam să aflu că lucrurile stăteau chiar aşa: nici un fel de condiment nu era necesar pentru a da savoare orezului basmati.
Citește mai departe articolul de pe blogul Miracolele Asiei.

Festa malteză, între sfinţi şi artificii

Aproape că nu există zi de vară – de la sfârşitul lunii mai până spre jumătatea lui august – fără ca în Malta şi în insula-soră, Gozo , să nu aibă loc una dintre tradiţionalele lor sărbători numite, generic: "festa”. Fiecare orăşel şi sătuc îşi sărbătoreşte sfântul patron, cu mare fast şi, mai ales, cu jocuri de artificii, care adună sute şi mii de localnici şi de turişti, însetaţi de spectacol. O curiozitate – pe care încă nu mi-am putut-o explica – e aceea că sfinţii maltezi par să nu respecte calendarul ştiut. Sfinţii Gheorghe şi Nicolae ţşi fac loc suprinzător în plină vară, Sfântul Ioan Botezătorul e sărbătorit, timp de o săptămână, când într-un sat, când într-altul, iar de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel unele localităţi ies înn faţă cu alţi mucenici şi arhangheli... Pare că lumea lor e prinsă şi ea în iureşul roţilor de artificii care slobozesc în aer mici rachete luminoase, şuierătoare...

Luna focurilor, sub semnul lui San Gwann


Iunie, cu precădere, e numită "luna focurilor” şi este cea mea bogată în acest gen de "festa malteza”. Sub semnul Sfântului Ioan Botezătorul (San Gwann) – care este unul dintre protectorii insulei, el fiind, după cum se ştie, patronul Cavalerilor Ioaniţi, zişi şi "Cavalerii de la Malta”, care au stăpânit timp de secole insula – se ard haine vechi, care simbolizează "lucrurile” vechi, toate întâmplările trecutului recent care trebuie date la o parte. Focurile se aprind noaptea, la marginea târgurilor. În trecut erau arse, o dată cu vechiturile, şi carcasele animalelor moarte care nu puteau fi mâncate. Azi, ca şi ieri, cei care iubesc cel mai mult jocul flăcărilor sunt copiii. Mai demult, ei se adunau în jurul acestora şi mâncau fructe, roşcove sau... ceapă, privind focul care murea încet. Tradiţia mai spunea că de Sfântul Ioan Botezătorul omul trebuia să îşi lase hainele groase, de iarnă (să nu vă închipuiţi însă că e vorba despre blănuri sau altfel de îmbrăcăminte specifică iernilor noastre, pentru că în Malta temperaturile joase înseamnă undeva cu puţin peste 10 grade Celsus), pentru a le îmbrăca pe cele uşoare, de vară. Tot acum se putea merge pentru prima dată la scăldat, în mare, şi asta pentru că o dată cu încălzirea vremii se încălzea şi apa. Acestea sunt însă cutume care nu se mai respectă astăzi.
Se respectă în schimb fastul cu care se împodobesc casele, bisericile, satul/oraşul întreg. Felinare şi steaguri – ridicate cât mai sus – ghirlande şi pleduri viu colorate, sunt – chiar cu câteva zile înainte de "festa” – semnul că sărbătoarea se apropie. Călătorul care păşeşte pentru prima dată pe Malta poate fi luat prin surprindere de adevărata "pădure” de steaguri care acoperă unele burguri.
Slujba religioasă este şi ea foarte importantă în această punere în scenă a sărbătorii, la fel cum sunt şi tarabele cu produse tradiţionale - mai ales culinare, dar şi bijuterii lucrate în filigran de argint, piese de decor sau de vestimentaţie în lasetă malteză ori diferite insigne şi simboluri, cea mai des întâlnită fiind crucea Cavalerilor Ioaniţi.
Adevărata atracţie o reprezintă însă jocurile de artificii. Se ştie că maltezii sunt, pe bună dreptate, "artificierii” Europei (sigur, păstrând proporţiile cuvântului, astăzi). Şi asta pentru că din 3000 de licenţe pentru fabricarea de "focuri bengale”, petarde şi alte produse de acest tip, mai mult de jumătate sunt eliberate în micul stat din arhipelagul maltez. Producerea artizanală a artificiilor poate constitui motiv de mândrie pentru orice localnic, aşa că nu e de mirare să vezi, în seara când are loc festa, adevărate păduri de "instalaţii”, aproape de noţiunea de artă, care aşteaptă să fie aprinse pentru a oferi uriaşe surprize şi copleşitoare plăceri celor care le privesc muşcând aerul cu lumina lor.
Am fost şi noi martori ai unui astfel de spectacol fantastic, într-o noapte de iunie, la Siggiwi, când comunitatea locală îl celebra pe... Sfântul Nicolae (care într-o vară a fost furat de italienii din Bari, de la Mira – Demre de azi, în Turcia – şi adus pe mare până în sudul Italiei). La fel cum martori am fost la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, în Valetta, capitala statului şi probabil cel mai frumos oraş din inima Mediteranei.

L-Imnarja - altfel de întâlnire cu Malta

Sfântul Paul este strâns legat de istoria insulei. A păşit pe ea, într-unul dintre drumurile lui prin Mediterana, căutând adăpost pe timp de furtună. Atunci i-a întâlnit pe localnici şi i-a creştinat.

De Sfinţii Apostoli, la Valetta are loc o tradiţională sărbătoare locală, "L-Imnarja”, despre care povesteşte şi Thomas Freller, în celebra sa carte "Encounters with Malta” (Întâlniri cu Malta). El spune că în 1790 Sir Richard Colt Hoare (să nu uităm că vreme de mai mult de un secol şi jumătate, până în 1964, Malta s-a aflat în componenţa Regatului Unit al Marii Britanii) ar fi observat o astfel de petrecere (să-i spunem) câmpenească, la care participau câţiva localnici cu soţiile lor, cântând şi dansând. "O scenă de fericire rurală”, nota Freller, pe care maltezii o meritau, după un an de muncă grea. O dată cu sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când are loc "il-festa ta l’Imnarja” (pe 29 iunie), în Malta se încheie o etapă importantă a muncilor agricole. Practic, maltezii strâng primele roade în această perioadă şi putem spune că festa de la sfârşitul lui iunie este o veritabilă Sărbătoare a Recoltei.
(În trecut, aceasta era şi perioada în care se încheiau contractele matrimoniale. E de ştiut, de exemplu, că în Malta a existat până în urmă cu câteva decenii obiceiul de a se aranja căsătoriile de către un negociator specializat în aşa ceva, tinerii – băieţi şi fete – având puţine prilejuri de a socializa. Într-un fel este de explicat şi de ce, până în zilele noastre, nu a existat în această ţară instituţia divorţului, abia recent fiind organizat un referendum la care doar puţin peste jumătate dintre participanţi s-au pronunţat în favoarea desfacerii legale a căsătoriei – dar acesta este un alt subiect.)

În seara de dinainte de Sfinţii Apostoli, la Valetta, în spaţiul de promenadă special amenajat în zona de jos a oraşului, pe malul mării, am fost şi noi martori la punerea în scenă a unei L-Imnarja. Am asistat la defilarea gărzilor, la alaiurile de târgoveţi şi ţărani maltezi puşi pe joc, am stat cu ei la mesele lungi, de lemn, sorbind din vinul dulce local (care păstrează gustul pământului de care a stat lipit strugurele, înainte de a fi cules – viile tradiţionale nefiind ridicate pe araci). I-am văzut în plinătatea lor de oameni sinceri şi frumoşi şi ne-am bucurat că ne-au integrat, că ne-au oferit să gustăm din mâncarea lor, chiar dacă nu a fost vorba decât de o bucată de "f-tira” (pâine) unsă cu "bigilla” (pastă de fasole).
Iar înainte de părăsi Valetta (şi sărbătoarea ei) am oprit preţ de câteva minute, cât să ascultăm un marş "interpretat” magistral de o uriaşă flaşnetă, o "maşinărie” de orgi, o "terramaxka” malteză, datând din 1929, singura restaurată şi în stare de funcţionare din Malta. Terramaxka este nelipsită de la festa de Sfinţii Petru şi Pavel şi e mânuită de însuşi stăpânul "cutiei magice”, Mari Van Rooy, aşa cum odinioară o făcuseră înaintaşii lui.

Publicat pe www.jurnalul.ro din 30 iunie 2011

Biserica-de-fier din Istanbul

Ori de câte ori îţi va fi dat să te reîntorci în Istanbul, oricâte ore, zile, săptămâni ai bate, cu pasul, oraşul aruncat de capriciile – ori de înţelepciunea (!) – istoriei peste două continente, tot nu vei putea spune vreodată că ai văzut tot ce trebuia (merita) văzut. Cei mai mulţi turişti se mulţumesc să vadă Aghia Sofia, Moscheea Albastră şi Bazarul Egipţian, să traverseze de la un capăt la altul Istiklal Cadessi (celebra arteră pietonală) şi, dacă buzunarul le permite, să ia cina la un restaurant de lux, pe malul Bosforului, ori să încerce o croazieră, luând la rând mările şi strâmtorile care fac parte din însăşi fiinţa vie a oraşului. Istanbul ascunde însă o mulţime de secrete, care, deşi stau în calea drumeţului grăbit, se dezvăluie numai celui care are răbdarea să caute ineditul.

Prinţul Vogoridi
Unul dintre aceste locuri aparte, o curiozitate arhitectonică a cetăţii, a Turciei şi a lumii, o reprezintă Biserica-de-fier, cu hramul Sfântului Apostol Ştefan (prăznuit la 27 decembrie), ridicată acum mai bine de un veac de comunitatea ortodoxă bulgară din Istanbul. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, minoritatea bulgară din Constantinopol se ruga în Catedrala Patriarhală Ortodoxă din cartierul Fanar. Asta până în anul 1849, când Prinţul Ştefan Vogoridi – născut în Bulgaria, fost caimacan al Valahiei şi al Moldovei şi, în epocă, guvernator al Insulei Samos – donează comunităţii bulgare una dintre casele sale din Istanbul, care este reamenajată ca biserică. Situată undeva între pieţele Balat şi Fener, în districtul Eyup, pe malul Cornului de Aur, avea să fie sfinţită la 9 octombrie 1849. De aici a pornit Renaşterea Naţională Bulgară şi tot aici a fost citit, la 28 februarie 1870, decretul imperial otoman prin care lua fiinţă Exarhatul Ortodox Bulgar. Construită din lemn, biserica a funcţionat timp de patru decenii, până când a fost distrusă într-un incendiu. În locul ei a fost înălţată alta, dintr-un material cu mult mai rezistent la foc: fierul.

Eiffel şi Aznavur
Moda bisericilor de fier nu a început la Istanbul. Bulgarii stambulioţi s-au inspirat şi ei din experienţa britanicilor, care în 1829 realizau în manufacturile metalurgice primul lot de biserici prefabricate, din plăci de fier. Scopul era foarte precis: bisericile urmau să fie trimise în coloniile lor de peste mări, în regiuni precum Australia sau Guyanna britanică.
Gustave Eiffel, inginerul care a creat marele turn de fier al Parisului – care îi poartă numele – şi statuia de fier care veghează New Yorkul – zisă a Libertăţii –, a proiectat şi el câteva bisericii prefabricate din fier, care au fost trimise în Filipine şi în Peru. În preajma lui s-a aflat, pentru scurtă vreme, şi Hovsep Aznavur, un armean născut în Istanbul. Aznavur este cel care are ideea şi întocmeşte proiectul actualei biserici bulgare cu hramul Sfântului Ştefan din Istanbul. Din punct de vedere arhitectural, el a combinat stilul neo-gotic cu cel neo-baroc, rezultatul fiind o… bijuterie de fier.
Plăcile prefabricate care compun biserica au fost realizate la o companie metalurgică vieneză, al cărei proprietar era R. Ph. Waagner, între anii 1893-1896. Cântărind nu mai puţin de 500 de tone, acestea au fost transportate pe şlepuri, pe Dunăre şi apoi pe Marea Neagră, de la Viena la Constantinopol. Scheletul bisericii a fost realizat din oţel pur. Montarea pieselor, vopsirea fierului şi pictarea bisericii pentru a avea aspectul unui locaş de cult orotodox la fel cu oricare altul – toate au durat un an şi jumătate. Astfel, sfinţirea bisericii, de către Mitropolitul Iosif al Bulgariei, avea să fie făcută pe 8 septembrie, de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului.
Datele istorice arată că pentru construcţia Bisericii-de-fier din Istanbul au fost necesari aproape 7 ani de muncă. Totuşi, legendele vorbesc despre un răstimp mult mai strâns. Se spune că Sultanul Abdul Aziz nu ar fi vrut să îi lase pe bulgari să aibă o biserică a lor în Istanbul. A fost până la urmă înduplecat, dar a pus o condiţie: biserica să fie ridicată într-o singură lună, nici un ceas mai mult. Minoritatea bulgară a recurs atunci la această soluţie a bisericii de fier, prefabricată.

Cea mai frumoasă biserică din Turcia
În 2007, Biserica-de-fier cu hramul Sfântului Ştefan din Istanbul a fost decretată cea mai frumoasă biserică din Turcia şi asta datorită unicităţii ei. S-ar părea şi că este unica biserică de fier din lume care s-a păstrat până în vremurile noastre. Anul trecut, parcă pentru a-i spori frumuseţea, enoriaşii din oraşul bulgar Plovdiv au făcut o chetă şi au strând fondurile necesare pentru poleirea cu aur a turlelor. Înaltă de 40 metri, aşezată cu altarul spre Cornul de Aur, Biserica-de-fier, cu poleitele ei cupole de aur, îşi face simţită prezenţa, la liturghie sau în zilele de sărbătoare, dând glas celor şase clopote turnate în bronz la Yaroslav (celebru centru de fabricare a clopotelor).
Anul trecut, în Ajunul Crăciunului şi al hramului bisericii, Prefectura Istanbulului a anunţat restaurarea edificiului aflat în Patrimoniul Unesco. 60% din fonduri vor veni de la departamentul de resort de la Ankara, iar restul banilor vor fi puşi de prefectură. Proiectul va fi încheiat în 2018, pentru ca împlinirea a 120 de ani să găsească Biserica-de-fier complet restaurată.

În Jurnalul Naţional, ediţia online, 27 februarie 2011

Cea mai bună cafea din Univers

Napoleon Bonaparte spunea că, dacă lumea întreagă ar fi o singură ţară, Istanbul e uni­cul oraş demn de a fi Ca­pi­tala ei. Aznavour credea că dacă din Istanbul ar ră­mâ­ne o singură stradă, aceea ar trebui să fie Istiklal. Noi completăm: dacă n-ar mai fi decât o cafenea pe lume, ea s-ar numi "Mandabatmaz"...
Istiklal Cadessi – sau "Strada Mare din Pera", cum i se mai spune – este una dintre cele mai cunoscute artere pietonale din lume şi, cu siguranţă, cea mai faimoasă din Istanbul. Situată în districtul Beyoglu, Istiklal porneşte din Piaţa Taxîm şi are o lungime de aproape trei kilometri. De-a lungul ei se înşiruie buticuri, magazine de suveniruri, librării, anticariate, galerii de artă, cinematografe, teatre, cafenele, pu­­b-uri, cluburi de noapte, patiserii, restaurante, dar şi bise­rici şi moschei, toate învăluite, seara, de muzica lui Charles Aznavour, care "curge" din difuzoarele maga­zinelor de CD-uri. Un teritoriu al nostalgicilor? Cu siguranţă. Mai ales că pe toată lungimea străzii circulă, la intervale regulate, "tramvaiul nostalgic" (unul dintre cele mai vechi din Europa). Vrei să te simţi în alt veac? Atunci e de ajuns să urci în tramvai. Sau poţi coborî în "Tunel"... Metroul stambuliot a fost inaugurat în 1875, la numai câţiva ani după cel din Paris, situând Capitala Impe­riului Otoman, la finele secolului al XIX-lea, în rândul celor mai moderne oraşe ale lumii. El începea cândva chiar de acolo, de pe Istiklal.
În week-end, într-o singură zi, strada e parcursă de nu mai puţin de trei milioane de vizitatori. Uau! Şi cel puţin jumătate dintre ei îşi doresc să bea undeva o cafea bună. Numai că – o spun chiar stambulioţii – nu e chiar aşa de uşor să găseşti o cafea turcească adevărată. Şi asta nu doar pe Istiklal, dar în nici un alt cartier din vechea citadelă otomană (fostă bizantină, fostă romană, fostă grecească), înălţată, ca şi Roma, pe şapte coline. Îţi trebuie ori un ghid foarte bun, ori un car de noroc şi un nas fin, care să simtă de departe aroma "cea adevărată".

Elixirul vieţii
Pe Istiklal tronează "un Starbucks" fără personali­tate. Însă pe străduţele care se răsfiră din artera principală poţi găsi mai uşor "o kahvesi", să bei o cafea cu caimac. Numai că tu cauţi cea mai bună cafea tur­ceas­că... Dacă se poate: cea mai bună din lume! Ei, aici te putem ajuta noi cu un sfat. Preumblându-te pe Is­ti­­klal Cadessi, dinspre Taxîm, pe mâna stângă vei zări la un moment dat faţada Catedralei Sf. Anton din Pa­do­va, proiectată în stilul neo-renaşterii de Giulio Mon­geri, un arhitect de origine italiană, născut la Istanbul. Exact peste drum de acest edificiu monumental (cea mai mare biserică de rit catolic din oraş) vei afla intrarea pe o străduţă îngustă, care urcă abrupt. Este Olivia Geçidi. Aici (într-o dimineaţă strălucitoare ori într-un amurg care poleieşte apele Cornului de Aur, aflat la numai o aruncătură de băţ de Istiklal) poţi descinde la "Mandabatmaz", locul unde, de 44 de ani, "oficiază" Cemil Pilik, maestru cafegiu. Aici şi numai aici, pregătită doar de mâinile lui, poţi să bei cea mai bună cafea (turcească) din Univers! "Mandabatmaz" s-ar traduce: "atât de tare, încât nici măcar un taur nu ar putea să cadă în ea". Înţelegi asta şi din sigla care înfăţişează un taur păşind pe cafeaua din ceaşcă. Cemil Pilik ne spune că numele cafenelei, acum 44 de ani, l-au dat clienţii, uimiţi de cât de "groasă" şi de cât de "tare" era băutura neagră pe care le-o prepara. "Mandabatmaz ar vrea să însemne: nici nu gândeşti cât de tare este această cafea!", spune Pilik. Gustăm şi noi. Este, într-adevăr, foarte consistentă. Din numai câteva înghiţituri – mici! – ai şi terminat-o de băut, zaţul care rămâne um­plând jumătate de cană. E un depozit de zaţ, maro în­chis, care nu cade nicicum atunci când întorci ceşcuţa. Aşa că n-ai cum să-ţi ghiceşti viitorul! Pilik nici nu te în­cu­rajează. "Deşi au fost mulţi care au trecut pe aici şi mi-au sugerat să fac cafeaua cu mai puţin zaţ şi să mai scot un ban din ghicit. Eu nu cred în asta, cum nu cred în banii câştigaţi fără efort", mai spune cel care, vreme de 44 de ani, a făcut, zi după zi, "catralioane de cafele".
Cemil Pilik pregăteşte cafeaua într-un ibric de cupru în care nu încap decât două ceşcuţe. Aşează ibricul deasupra micii plite cu flacără albastră. Pune cafeaua, zahărul... Toarnă apă fierbinte, din uriaşul samovar de argint. N-o lasă să fiarbă prea mult. Doar atât cât apa să extragă tăria cafelei. "Tot secretul este în mână", mai spune el, făcând o mişcare de răsucire din încheietură. Sigur, "tot secretul" e în mână, în ibricul de cupru, în cafeaua râşnită anume pentru Mandabatmaz. Cafeneaua e mică – încap doar câţiva clienţi înăuntru. Însă aleea îngustă e plină de tineri şi de vârstnici, care se înghesuie unii în alţii, încântaţi să poată sorbi o ceşcuţă din "elixirul vieţii"...

Un ibric antic
Situat exact sub Turnul Galatei – la care ajungi strecurându-te pe străduţele în pantă, ce pornesc din Istiklal Cadessi – restaurantul Kiva Han te surprinde prin meniurile care se schimbă zilnic, pentru a-ţi propune tot ce are mai bun bucătăria regională turcească. Găseşti aici, amiază după amiază, seară după seară, cele mai bogate, neştiute, extravagante ori, dimpotrivă, cele mai simple (dar neaşteptate) mostre de gastronomie regională, culese de prin toate părţile ţării, de la Trabzon la Antalya, de la Bursa la Antep, de la Kayseri la Edirne. Şi mai afli aici una dintre cele mai savuroase cafele, servită în ceşcuţe de porţelan "îmbrăcate" în alte ceşcuţe de argint şi acoperite de "cupole" din acelaşi metal preţios, ceea ce te face să te simţi ca un oaspete într-unul dintre seraiurile de pe malul Bosforului. Tot la Kiva Han aveam să descope­rim câteva piese de muzeu, între care ibrice anatoliene şi râşniţe de cafea vechi de două-trei sute de ani, unele dintre ele mâncate de timp, precum cel din imagine.

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 27 februarie 2011

“Festa Veneziana” sau prologul Carnavalului

Intrarea în Postul cel mare al Paştilor debutează, la Veneţia, cu strigătul “lepădării” de păcatul cărnii: “Carni vale!” (un fel de “Adio, carne!”, ca să parafrazăm titlul unui roman celebru). Sau, mai bine spus, este timpul pentru “Carnivale”. Pentru joc şi exuberanţă, pentru mici ori mari păcate ascunse sub mască. Este timpul pentru Carnaval!
Anul acesta, Veneţia îşi aşteaptă turiştii frenetici între 26 februarie şi 8 martie. Dar, mai înainte de aceasta, în weekendul ce tocmai a trecut, Veneţia a fost numai şi numai a veneţienilor, pentru... “Festa veneziana”.
Sâmbătă, 19, şi duminică, 20 februarie, locuitorii Serenissimei au avut parte de o sărbătoare numai a lor, un fel de “antrenament cu muniţie de război” pentru carnavalul ce va urma. “Festa veneziana” a debutat cu “Volo della Pantegana” (zborul şobolanului), o parodie a “zborului îngerului” cu care începe, de fiecare dată, Carnavalul. “Şobolanul” a “zburat” nu din vârful Campanillei, ci de pe unul dintre podurile cartierului Cannareggio. “alungat” cu măturile de “gospodinele” speriate, pe Canale Grande... A urmat apoi o “regata” (din nou în cheie parodică), la care au participat sute de bărci.
Marele Carnaval începe sâmbătă! Dacă nu v-aţi hotărât unde să mergeţi în weekend, Veneţia poate fi o opţiune.
“Carni vale!”

"Hotelul din gunoaie”, revelaţia FITUR 2011

Cel mai "vândut” hotel din aceste zile, revelaţia FITUR 2011 (Târgul Internaţional de Turism al Spaniei), ridicat chiar în mijlocul Madridului, este construit integral din deşeuri. Nu mai puţin de douăsprezece tone de gunoaie reciclate i-au fost necesate sculptorului german H.A. Schult pentru a construi în mijlocul capitalei spaniole, în piaţa Callao, un hotel bizar, care atrage atenţia asupra problemelor create de "junk turism”. Imobilul – prin camerele căruia vizitatorii FITUR 2011 s-au plimbat, s-au aşezat în pat sau au luat micul dejun, este de fapt un semnal de alarmă că oceanele planetei s-au transformat într-o mare groapă de gunoi.
Proiectul lui Schult s-a intitulat "Save the Beach”, iar cele 12 tone de gunoaie au fost adunate de pe plajele Europei şI nu numai. Zidurile hotelului sunt înălţate din sticle, deşeuri plastice, cărţi, anvelope de cauciuc. "Filosofia acestui hotel este să arate omenirii care sunt daunele pe care le provoacă mărilor, oceanelor şi zonelor costiere. Arată unde putem ajunge dacă nu avem grijă de planetă. Trăim într-o epocă a gunoiul şi există riscul să devenim noi înşine gunoaie. Oare aceasta este lumea pe care ne-o dorim?”, se întreabă şi întreabă artistul german.
"Sejururile” petrecute în ineditul hotelul s-au vândut foarte bine, atât la târg cât şI în reţelele de socializare, iar în acest weekend primii zece turişti deja au fost cazaţi acolo.
Duminică s-a încheiat la Madrid cea de a 31-a ediţie a FITUR (care a început miercuri, 19 ianuarie). Un bilanţ al evenimentului – dat publicităţii de către organizatori – arată că au fost 10966 firme expozante, au participat 124644 de profesionişti din domeniul industriei vacanţelor şi jurnalişti de turism, reprezentând 166 de ţări şi regiuni, iar în cele cinci zile ale FITUR au avut loc 7532 de întâlniri de afaceri şi s-au vândut peste două milioane de sejururi, excursii, croaziere şi alte servicii turistice. Şi cum acesta este cel dintâi târg interanţional de turism desfăşurat pe continent, bilanţul lui poate să ne dea ceva speranţe în ce priveşte relansarea acestei industrii.

În Jurnalul Naţional, ediţia on line, 24 ianuarie 2011

La Chamonix, cu „Doamna Albă”

La Chamonix, nu te duci să stai de vorbă „la pertu” cu Mont Blanc, vârful cel mai înalt din Europa, mai ales că localnicii îi spun „La Dame Blanche”, „Doamna Albă”. Chamonix e un spa­ţiu în care şi lorzii pă trund cu respect, pentru că e locul de unde începe o altă democraţie, cea a muntelui, inaugurată în 1876 de doi francezi: Jacques Balmat şi Michel Paccard.
Nimic mai neinspirat decât să ieşi din hotel, la Chamonix, cu schiurile în picioare şi aere de miliardar. În următoarele două ore, un accident banal, pe pârtie, te poate transforma în cel mai nefericit cerşetor al mi zericordiei franceze. Un spital, o targă, o mască de oxigen îţi redau, fatal, conştiinţa condiţiei umane. Aşadar, la Chamonix, începeţi-vă ziua cu graţie şi modestie. Aici, în afara vilelor de două milioane de euro, totul se împarte egal. Chiar şi norocul.
Nu putem nega. Chamonix intimidează totuşi cu vârfurile apăsătoare de unde se poate porni oricând un tsunami alb sau cu poveştile despre ghizi şi alpinişti morţi în încercarea de cucerire a „acoperişului Europei” (pe care am avut şi noi norocul să urcăm). E un oraş cu 10.000 de locuitori – vara şi 100.000 – iarna. Un burg montan cu şcoală de ghizi şi pluton de jandarmi. Uşor plicticos, am spune, pentru schiorii grăbiţi, însă mereu primitor şi proaspăt pentru cei care caută un munte şi nu o uzină de schiuri; pentru cei care vor să privească, noaptea, luna aşezată pe crestele din jur, cu un pahar cu rachiu de ienupăr în mână şi-o tartiflettă în gând. Dintre toate staţiunile de schi din Alpii Francezi, eu aş alege oricând, cu ochii închişi, Chamonixul, locul în care trăiesc Monique, primul meu instructor de schi din Alpi, şi domnul Groza, recepţionerul fără cusur de la Hotelul Les Aiglons. Ambii, români cu inimi aşa de calde, că ar topi până şi gheţarii...
La Chamonix, nimic nu e obligatoriu, dar totul devine obligatoriu. În primul rând, ski-pass-ul ieftin, cu care poţi schia, cu aceiaşi bani, nu doar sub Mont Blanc, dar şi în apropiere, la Mégève, ori în Italia, la Courmayeur, ori de partea cealaltă a Tunelului... „Li bertate, egalitate, fraternitate.” Recent, oamenii politici au vrut să reglementeze Mont Blancul. Să pună permise speciale pentru urcare. Dar Chamonix a spus: „Nu! Muntele trebuie să rămână un spaţiu liber”. De aceea, probabil, acolo, sacrul e ceva coti dian, iar semizeii trăiesc în simplitate printre turişti. Ei sunt fie ghizi care au urcat pe Everest, fie monitori de schi care au câştigat Cupa Franţei...
Acolo, sus, depăşind vanităţi şi bariere sociale, ei au înţeles ceva care nouă ne scapă: simplitatea, modestia, curajul. La Chamonix, aproape tot ce se vede e istorie şi monument care trebuie văzut, încercat. De exemplu, celebra telecabină Aiguille du Midi, care suie până la 3.841 m, unde poţi bea o cafea salutându-te de la distanţă cu... Mont Blanc; ori o sesiune de cumpărături la Refuge Payot din centrul oraşului, ori la Alpage des Aiguille, cu al lui „must” de cârnaţi şi brânză de Beaufort; sau o cutie de ciocolată pe care (ţi-)o dăruieşti, la magazinul Madame Ancey... Nu pot fi scoase din program plimbările printre chalets-urile vechi, cum ar fi celebra „Butterfly” cu decor de operă, construită de un anticar meloman; sau, cabana numită Stavisky, unde s-a sinucis, în anii 1930, celebrul escroc căutat de poliţie...
Altfel spus, pe scurt: în fiecare an, la Chamonix, poţi fi unul dintre cei două milioane şi jumătate de vi zitatori. Iarna, pe turişti îi aşteaptă 350 de monitori de schi, 170 km de piste, 115 restaurante, un cazinou. Merită!

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 16 ianuarie 2011

Turcia – un alt paradis al schiorilor

Un proverb turc spune că ursul nu doarme când i-e foame şi nici schiorul când vede prima zăpadă. Am simţit, anul acesta, nevoia unei schimbări de decor, cu unul diferit de cel al Alpilor francezi şi elveţieni unde tălpicile m-au purtat, în anii trecuţi, de jos în sus şi de sus în jos pe munte. Şi-ntr-un târziu, am găsit: Turcia!
Autor: TUDOR CIRES 9 ianuarie 2011
Ce-ar fi...Turcia schiabilă? Iată o utopie pe care-am învins-o citind, la început, tot ce s-a scris despre sezonul de iarnă în această ţară unde mi se părea că nu ninge niciodată. Am fost surprins să aflu, din lecturi, că mai mult de şase staţiuni, mari cât Poiana Braşov, pot asigura piste de nivel olimpic şi confort de cinci stele cu all inclusive. Că una din ele, Palandoken, va găzdui, anul acesta, Jocurile Universitare de Iarnă, a doua mare competitiţe după Olimpiada Albă. Deşi „mama natură” a dotat cu generozitate Turcia cu munţi înalţi, domeniul schiabil a fost relativ puţin exploatat, sportul cu schiurile fiind rezervat, multă vreme, ca şi în România, unei elite. Ceva se schimbă, însă, în ultimii ani. Statisticile arată că numărul schiorilor a început să crească cu o rată de 30% pe an. Peste şase sute de mii de zile de schi au fost vândute, anul trecut, dintre care, mai mult de jumătate, în staţiunile Uludag si Kartalkaya (cifră încă minoră, comparativ cu cele trei milioane de francezi care îşi petrec, anual, vacanţele şi week-end-urile în staţiuni de schi din Alpi).
Staţiunea Uludag se află la doar 35 de km de prima capitală otomană, azi oraşul Bursa, în vest; ea este cea mai mare şi mai veche staţiune de schi din Turcia. Situată în parcul naţional cu acelaşi nume, Uludagul deschide sezonul de schi în decembrie şi îl încheie în martie, fiind o destinaţie ideală pentru începătorii în acest sport şi pentru familiile cu copii. Pistele care însumează 20 de kilometri au, fiecare, între 1.700 m şi 2.500 m lungime. Teleferic, elicoptere care te urcă pe vârful muntelui şi snowmobile ieftine fac parte din recuzita acestui domeniu schiabil de invidiat pentru europenii din Vest şi la care se poate ajunge, în câteva ore, cu maşina, de la Istanbul.
A doua mare staţiune de iarnă a Turciei este Kartalkaya sau, în traducere, „stânca vulturului”; ea este situată în Nord, nu departe de malul Mării Negre. Aici, munţii creează un domeniu schiabil la circa 2.000 de metri deasupra nivelului mării, cu zăpezi care ating, în sezonul de vârf, trei metri grosime. Kartalkaya se află nu departe de oraşul Bolu prin care se face legătura, pe autostradă, în câteva ore, cu Ankara şi cu Istanbul. Nouă telecabine, două telescaune şi şase teleschiuri transportă amatorii sporturilor de iarnă pe cei 20 de kilometri de piste schiabile.
Staţiunea Palandoken, în nord-estul Turciei, nu departe de oraşul Erzurum, ridică pistele la 3200 de metri altitudine. Ea a fost creată în 1974 pentru militari, dar a fost, ulterior, deschisă civililor. Aici se găsesc trasee destinate schiorilor experimentaţi; ele sunt cele mai lungi (12 km) şi cele mai înclinate din lume, existând inclusiv două piste certificate pentru slalom uriaş. Amănunt important: mijloacele de transport pe cablu nu se plătesc!
În general, raportat la staţiunile de schi din Europa, costurile echipamentului de schi, în Turcia, sunt inferioare, însumând circa 20 de dolari pe zi. Cazarea este asigurată în hoteluri de 4 şi 5 stele, iar legătura cu Ankara şi cu Istanbulul se face printr-un charter zilnic.
În Capadocia, foarte aproape de oraşul Kayseri (vechea Cesareea) se află domeniul schiabil Erciyes, care poartă numele muntelui vulcanic de o rară frumuseţe pe care e aşezat. Aici, se poate schia până la 3.000 de metri din noiembrie, până la jumătatea lui aprilie, când şi eu am făcut cunoştinţă cu iarna turcă întârziată. Imaginaţi-vă: la Erciyes, zăpada urca la doi metri, iar jos, în Kaiyseri, triumfa primăvara!
Aceleaşi contraste care dau fiori pot fi trăite în sudul Turciei, în regiunea Antalyei, unde există câteva domenii schiabile cu zăpadă mai puţină şi concentrată în lunile de vârf ale iernii. Acolo, dimineaţa se poate schia, iar după-amiaza se poate face plajă pe malul mării. De altfel turcii se gândesc să aducă şi la munte paradisul din staţiunile de pe litoral; deja, o serie de proiecte anunţă mari schimbări la acest capitol. Prima încercare o constituie telefericul care va lega, în sud, muntele cu marea, în ceea ce se anunţă a fi cea mai captivantă provocare a viitoarelor noastre vacanţe.

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 9 ianuarie 2011