Biserica-de-fier din Istanbul

Ori de câte ori îţi va fi dat să te reîntorci în Istanbul, oricâte ore, zile, săptămâni ai bate, cu pasul, oraşul aruncat de capriciile – ori de înţelepciunea (!) – istoriei peste două continente, tot nu vei putea spune vreodată că ai văzut tot ce trebuia (merita) văzut. Cei mai mulţi turişti se mulţumesc să vadă Aghia Sofia, Moscheea Albastră şi Bazarul Egipţian, să traverseze de la un capăt la altul Istiklal Cadessi (celebra arteră pietonală) şi, dacă buzunarul le permite, să ia cina la un restaurant de lux, pe malul Bosforului, ori să încerce o croazieră, luând la rând mările şi strâmtorile care fac parte din însăşi fiinţa vie a oraşului. Istanbul ascunde însă o mulţime de secrete, care, deşi stau în calea drumeţului grăbit, se dezvăluie numai celui care are răbdarea să caute ineditul.

Prinţul Vogoridi
Unul dintre aceste locuri aparte, o curiozitate arhitectonică a cetăţii, a Turciei şi a lumii, o reprezintă Biserica-de-fier, cu hramul Sfântului Apostol Ştefan (prăznuit la 27 decembrie), ridicată acum mai bine de un veac de comunitatea ortodoxă bulgară din Istanbul. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, minoritatea bulgară din Constantinopol se ruga în Catedrala Patriarhală Ortodoxă din cartierul Fanar. Asta până în anul 1849, când Prinţul Ştefan Vogoridi – născut în Bulgaria, fost caimacan al Valahiei şi al Moldovei şi, în epocă, guvernator al Insulei Samos – donează comunităţii bulgare una dintre casele sale din Istanbul, care este reamenajată ca biserică. Situată undeva între pieţele Balat şi Fener, în districtul Eyup, pe malul Cornului de Aur, avea să fie sfinţită la 9 octombrie 1849. De aici a pornit Renaşterea Naţională Bulgară şi tot aici a fost citit, la 28 februarie 1870, decretul imperial otoman prin care lua fiinţă Exarhatul Ortodox Bulgar. Construită din lemn, biserica a funcţionat timp de patru decenii, până când a fost distrusă într-un incendiu. În locul ei a fost înălţată alta, dintr-un material cu mult mai rezistent la foc: fierul.

Eiffel şi Aznavur
Moda bisericilor de fier nu a început la Istanbul. Bulgarii stambulioţi s-au inspirat şi ei din experienţa britanicilor, care în 1829 realizau în manufacturile metalurgice primul lot de biserici prefabricate, din plăci de fier. Scopul era foarte precis: bisericile urmau să fie trimise în coloniile lor de peste mări, în regiuni precum Australia sau Guyanna britanică.
Gustave Eiffel, inginerul care a creat marele turn de fier al Parisului – care îi poartă numele – şi statuia de fier care veghează New Yorkul – zisă a Libertăţii –, a proiectat şi el câteva bisericii prefabricate din fier, care au fost trimise în Filipine şi în Peru. În preajma lui s-a aflat, pentru scurtă vreme, şi Hovsep Aznavur, un armean născut în Istanbul. Aznavur este cel care are ideea şi întocmeşte proiectul actualei biserici bulgare cu hramul Sfântului Ştefan din Istanbul. Din punct de vedere arhitectural, el a combinat stilul neo-gotic cu cel neo-baroc, rezultatul fiind o… bijuterie de fier.
Plăcile prefabricate care compun biserica au fost realizate la o companie metalurgică vieneză, al cărei proprietar era R. Ph. Waagner, între anii 1893-1896. Cântărind nu mai puţin de 500 de tone, acestea au fost transportate pe şlepuri, pe Dunăre şi apoi pe Marea Neagră, de la Viena la Constantinopol. Scheletul bisericii a fost realizat din oţel pur. Montarea pieselor, vopsirea fierului şi pictarea bisericii pentru a avea aspectul unui locaş de cult orotodox la fel cu oricare altul – toate au durat un an şi jumătate. Astfel, sfinţirea bisericii, de către Mitropolitul Iosif al Bulgariei, avea să fie făcută pe 8 septembrie, de sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului.
Datele istorice arată că pentru construcţia Bisericii-de-fier din Istanbul au fost necesari aproape 7 ani de muncă. Totuşi, legendele vorbesc despre un răstimp mult mai strâns. Se spune că Sultanul Abdul Aziz nu ar fi vrut să îi lase pe bulgari să aibă o biserică a lor în Istanbul. A fost până la urmă înduplecat, dar a pus o condiţie: biserica să fie ridicată într-o singură lună, nici un ceas mai mult. Minoritatea bulgară a recurs atunci la această soluţie a bisericii de fier, prefabricată.

Cea mai frumoasă biserică din Turcia
În 2007, Biserica-de-fier cu hramul Sfântului Ştefan din Istanbul a fost decretată cea mai frumoasă biserică din Turcia şi asta datorită unicităţii ei. S-ar părea şi că este unica biserică de fier din lume care s-a păstrat până în vremurile noastre. Anul trecut, parcă pentru a-i spori frumuseţea, enoriaşii din oraşul bulgar Plovdiv au făcut o chetă şi au strând fondurile necesare pentru poleirea cu aur a turlelor. Înaltă de 40 metri, aşezată cu altarul spre Cornul de Aur, Biserica-de-fier, cu poleitele ei cupole de aur, îşi face simţită prezenţa, la liturghie sau în zilele de sărbătoare, dând glas celor şase clopote turnate în bronz la Yaroslav (celebru centru de fabricare a clopotelor).
Anul trecut, în Ajunul Crăciunului şi al hramului bisericii, Prefectura Istanbulului a anunţat restaurarea edificiului aflat în Patrimoniul Unesco. 60% din fonduri vor veni de la departamentul de resort de la Ankara, iar restul banilor vor fi puşi de prefectură. Proiectul va fi încheiat în 2018, pentru ca împlinirea a 120 de ani să găsească Biserica-de-fier complet restaurată.

În Jurnalul Naţional, ediţia online, 27 februarie 2011

Cea mai bună cafea din Univers

Napoleon Bonaparte spunea că, dacă lumea întreagă ar fi o singură ţară, Istanbul e uni­cul oraş demn de a fi Ca­pi­tala ei. Aznavour credea că dacă din Istanbul ar ră­mâ­ne o singură stradă, aceea ar trebui să fie Istiklal. Noi completăm: dacă n-ar mai fi decât o cafenea pe lume, ea s-ar numi "Mandabatmaz"...
Istiklal Cadessi – sau "Strada Mare din Pera", cum i se mai spune – este una dintre cele mai cunoscute artere pietonale din lume şi, cu siguranţă, cea mai faimoasă din Istanbul. Situată în districtul Beyoglu, Istiklal porneşte din Piaţa Taxîm şi are o lungime de aproape trei kilometri. De-a lungul ei se înşiruie buticuri, magazine de suveniruri, librării, anticariate, galerii de artă, cinematografe, teatre, cafenele, pu­­b-uri, cluburi de noapte, patiserii, restaurante, dar şi bise­rici şi moschei, toate învăluite, seara, de muzica lui Charles Aznavour, care "curge" din difuzoarele maga­zinelor de CD-uri. Un teritoriu al nostalgicilor? Cu siguranţă. Mai ales că pe toată lungimea străzii circulă, la intervale regulate, "tramvaiul nostalgic" (unul dintre cele mai vechi din Europa). Vrei să te simţi în alt veac? Atunci e de ajuns să urci în tramvai. Sau poţi coborî în "Tunel"... Metroul stambuliot a fost inaugurat în 1875, la numai câţiva ani după cel din Paris, situând Capitala Impe­riului Otoman, la finele secolului al XIX-lea, în rândul celor mai moderne oraşe ale lumii. El începea cândva chiar de acolo, de pe Istiklal.
În week-end, într-o singură zi, strada e parcursă de nu mai puţin de trei milioane de vizitatori. Uau! Şi cel puţin jumătate dintre ei îşi doresc să bea undeva o cafea bună. Numai că – o spun chiar stambulioţii – nu e chiar aşa de uşor să găseşti o cafea turcească adevărată. Şi asta nu doar pe Istiklal, dar în nici un alt cartier din vechea citadelă otomană (fostă bizantină, fostă romană, fostă grecească), înălţată, ca şi Roma, pe şapte coline. Îţi trebuie ori un ghid foarte bun, ori un car de noroc şi un nas fin, care să simtă de departe aroma "cea adevărată".

Elixirul vieţii
Pe Istiklal tronează "un Starbucks" fără personali­tate. Însă pe străduţele care se răsfiră din artera principală poţi găsi mai uşor "o kahvesi", să bei o cafea cu caimac. Numai că tu cauţi cea mai bună cafea tur­ceas­că... Dacă se poate: cea mai bună din lume! Ei, aici te putem ajuta noi cu un sfat. Preumblându-te pe Is­ti­­klal Cadessi, dinspre Taxîm, pe mâna stângă vei zări la un moment dat faţada Catedralei Sf. Anton din Pa­do­va, proiectată în stilul neo-renaşterii de Giulio Mon­geri, un arhitect de origine italiană, născut la Istanbul. Exact peste drum de acest edificiu monumental (cea mai mare biserică de rit catolic din oraş) vei afla intrarea pe o străduţă îngustă, care urcă abrupt. Este Olivia Geçidi. Aici (într-o dimineaţă strălucitoare ori într-un amurg care poleieşte apele Cornului de Aur, aflat la numai o aruncătură de băţ de Istiklal) poţi descinde la "Mandabatmaz", locul unde, de 44 de ani, "oficiază" Cemil Pilik, maestru cafegiu. Aici şi numai aici, pregătită doar de mâinile lui, poţi să bei cea mai bună cafea (turcească) din Univers! "Mandabatmaz" s-ar traduce: "atât de tare, încât nici măcar un taur nu ar putea să cadă în ea". Înţelegi asta şi din sigla care înfăţişează un taur păşind pe cafeaua din ceaşcă. Cemil Pilik ne spune că numele cafenelei, acum 44 de ani, l-au dat clienţii, uimiţi de cât de "groasă" şi de cât de "tare" era băutura neagră pe care le-o prepara. "Mandabatmaz ar vrea să însemne: nici nu gândeşti cât de tare este această cafea!", spune Pilik. Gustăm şi noi. Este, într-adevăr, foarte consistentă. Din numai câteva înghiţituri – mici! – ai şi terminat-o de băut, zaţul care rămâne um­plând jumătate de cană. E un depozit de zaţ, maro în­chis, care nu cade nicicum atunci când întorci ceşcuţa. Aşa că n-ai cum să-ţi ghiceşti viitorul! Pilik nici nu te în­cu­rajează. "Deşi au fost mulţi care au trecut pe aici şi mi-au sugerat să fac cafeaua cu mai puţin zaţ şi să mai scot un ban din ghicit. Eu nu cred în asta, cum nu cred în banii câştigaţi fără efort", mai spune cel care, vreme de 44 de ani, a făcut, zi după zi, "catralioane de cafele".
Cemil Pilik pregăteşte cafeaua într-un ibric de cupru în care nu încap decât două ceşcuţe. Aşează ibricul deasupra micii plite cu flacără albastră. Pune cafeaua, zahărul... Toarnă apă fierbinte, din uriaşul samovar de argint. N-o lasă să fiarbă prea mult. Doar atât cât apa să extragă tăria cafelei. "Tot secretul este în mână", mai spune el, făcând o mişcare de răsucire din încheietură. Sigur, "tot secretul" e în mână, în ibricul de cupru, în cafeaua râşnită anume pentru Mandabatmaz. Cafeneaua e mică – încap doar câţiva clienţi înăuntru. Însă aleea îngustă e plină de tineri şi de vârstnici, care se înghesuie unii în alţii, încântaţi să poată sorbi o ceşcuţă din "elixirul vieţii"...

Un ibric antic
Situat exact sub Turnul Galatei – la care ajungi strecurându-te pe străduţele în pantă, ce pornesc din Istiklal Cadessi – restaurantul Kiva Han te surprinde prin meniurile care se schimbă zilnic, pentru a-ţi propune tot ce are mai bun bucătăria regională turcească. Găseşti aici, amiază după amiază, seară după seară, cele mai bogate, neştiute, extravagante ori, dimpotrivă, cele mai simple (dar neaşteptate) mostre de gastronomie regională, culese de prin toate părţile ţării, de la Trabzon la Antalya, de la Bursa la Antep, de la Kayseri la Edirne. Şi mai afli aici una dintre cele mai savuroase cafele, servită în ceşcuţe de porţelan "îmbrăcate" în alte ceşcuţe de argint şi acoperite de "cupole" din acelaşi metal preţios, ceea ce te face să te simţi ca un oaspete într-unul dintre seraiurile de pe malul Bosforului. Tot la Kiva Han aveam să descope­rim câteva piese de muzeu, între care ibrice anatoliene şi râşniţe de cafea vechi de două-trei sute de ani, unele dintre ele mâncate de timp, precum cel din imagine.

În Jurnalul Naţional, Jurnalul de Duminică din 27 februarie 2011

“Festa Veneziana” sau prologul Carnavalului

Intrarea în Postul cel mare al Paştilor debutează, la Veneţia, cu strigătul “lepădării” de păcatul cărnii: “Carni vale!” (un fel de “Adio, carne!”, ca să parafrazăm titlul unui roman celebru). Sau, mai bine spus, este timpul pentru “Carnivale”. Pentru joc şi exuberanţă, pentru mici ori mari păcate ascunse sub mască. Este timpul pentru Carnaval!
Anul acesta, Veneţia îşi aşteaptă turiştii frenetici între 26 februarie şi 8 martie. Dar, mai înainte de aceasta, în weekendul ce tocmai a trecut, Veneţia a fost numai şi numai a veneţienilor, pentru... “Festa veneziana”.
Sâmbătă, 19, şi duminică, 20 februarie, locuitorii Serenissimei au avut parte de o sărbătoare numai a lor, un fel de “antrenament cu muniţie de război” pentru carnavalul ce va urma. “Festa veneziana” a debutat cu “Volo della Pantegana” (zborul şobolanului), o parodie a “zborului îngerului” cu care începe, de fiecare dată, Carnavalul. “Şobolanul” a “zburat” nu din vârful Campanillei, ci de pe unul dintre podurile cartierului Cannareggio. “alungat” cu măturile de “gospodinele” speriate, pe Canale Grande... A urmat apoi o “regata” (din nou în cheie parodică), la care au participat sute de bărci.
Marele Carnaval începe sâmbătă! Dacă nu v-aţi hotărât unde să mergeţi în weekend, Veneţia poate fi o opţiune.
“Carni vale!”